Virusul West Nile (WNV) este un agent infecțios din familia Flaviviridae, responsabil de o boală cunoscută sub numele de febră West Nile. Identificat pentru prima dată în 1937 în districtul West Nile din Uganda, virusul a devenit, în ultimele decenii, o cauză importantă de îmbolnăvire în mai multe regiuni ale lumii, inclusiv în Europa și România.

Deși majoritatea persoanelor infectate rămân asimptomatice, un procent mic dezvoltă forme severe, care pot duce la complicații neurologice grave sau chiar la deces. Acest articol își propune să explice pe înțelesul pacienților ce este virusul West Nile, cum se transmite, ce simptome poate provoca, cum se diagnostichează și cum poate fi prevenit.

Ce este virusul West Nile?

Virusul West Nile aparține genului Flavivirus, aceeași familie din care fac parte și virusurile dengue, Zika și febra galbenă.

Caracteristicile principale:

Este un virus ARN monocatenar.
Se transmite în principal prin înțepătura țânțarilor din genul Culex.
Are ca rezervoare naturale păsările, dar poate infecta și caii și oamenii.
La om, de cele mai multe ori, infecția este ușoară sau chiar inaparentă. Totuși, în cazuri rare, poate provoca encefalită, meningită sau meningoencefalită.

Cum se transmite?

Virusul West Nile urmează un ciclu de transmitere complex:

Țânțarii se infectează atunci când înțeapă păsări purtătoare de virus.
Virusul se multiplică în organismul țânțarului și poate fi transmis mai departe.
Oamenii și caii se pot infecta prin mușcătura țânțarilor, dar ei sunt considerați „gazde terminale” adică nu transmit mai departe boala.

Important de știut: boala nu se transmite direct de la om la om prin contact obișnuit (îmbrățișări, strângeri de mână, tuse, strănut).

Ce pacienți sunt la risc?

Majoritatea persoanelor se pot infecta, însă riscul de forme severe este mai mare la:

Persoane cu vârsta peste 60 de ani.
Pacienți cu boli cronice (diabet, boli cardiace, afecțiuni renale).
Persoane cu sistem imunitar slăbit (pacienți oncologici, cei aflați sub tratamente imunosupresoare, persoane cu HIV).

Cum se manifestă boala?

Evoluția clinică a infecției cu virusul West Nile poate fi împărțită în trei categorii:

Infecția asimptomatică

Reprezintă aproximativ 80% din cazuri.
Persoana infectată nu dezvoltă simptome și nu știe că a avut contact cu virusul.

Febra West Nile (formă ușoară)

Apare la aproximativ 20% dintre cei infectați.
Simptomele apar la 2–14 zile după înțepătura de țânțar și includ:
- febră moderată;
- dureri de cap și dureri musculare;
- oboseală accentuată;
- erupție cutanată pe trunchi și membre;
- dureri abdominale sau greață.

De obicei, simptomele se remit spontan în câteva zile până la două săptămâni.

Formele neuroinvazive (severe)

Afectează sub 1% dintre persoanele infectate, dar reprezintă partea cea mai gravă a bolii.

Manifestările posibile:

Meningită (inflamația meningelui) cu cefalee severă, rigiditate a gâtului, sensibilitate la lumină.
Encefalită (inflamația creierului) cu confuzie, tulburări de vorbire, convulsii, comă.
Meningoencefalită combinație între cele două.
Paralizie acută flască similară cu poliomielita, cu slăbiciune musculară bruscă.

Cum se stabilește diagnosticul?

Diagnosticul de infecție cu virusul West Nile se bazează pe:

Anamneză: expunere la țânțari, călătorii în zone endemice, simptome clinice.
Teste de laborator:
- Detectarea anticorpilor IgM anti-West Nile în sânge sau lichid cefalorahidian.
- Teste PCR pentru identificarea materialului genetic viral.
- În unele cazuri, izolarea virusului în culturi celulare.

Analize suplimentare se efectuează în formele severe:

Puncție lombară pentru examinarea lichidului cefalorahidian.
RMN cerebral pentru detectarea inflamațiilor.
Electroencefalogramă (EEG) în caz de convulsii sau tulburări neurologice.

Tratamente existente

Până în prezent, nu există un tratament antiviral specific pentru virusul West Nile.

Îngrijirea este în principal suportivă:

Hidratare corespunzătoare.
Medicamente pentru reducerea febrei și durerilor (paracetamol, ibuprofen).
Repaus fizic.

În formele severe, tratamentul necesită spitalizare:

Administrare de fluide intravenoase.
Tratament anticonvulsivant.
Suport respirator (ventilație mecanică, dacă este necesar).

Cum poate fi prevenită infecția?

Deoarece nu există un tratament curativ sau un vaccin disponibil pentru oameni, prevenția este esențială.

Protecția individuală împotriva țânțarilor

Folosirea de repelente cu DEET, picaridin sau icaridin.
Purtarea de îmbrăcăminte lungă, deschisă la culoare, mai ales seara și dimineața.
Montarea de plase de țânțari la ferestre și uși.
Evitarea ieșirilor în aer liber în orele de vârf ale activității țânțarilor (seara și noaptea).

Reducerea surselor de înmulțire a țânțarilor

Eliminarea apei stătute din curți, grădini și balcoane (ghivece, recipiente, butoaie).
Întreținerea corespunzătoare a piscinelor.
Colectarea și depozitarea adecvată a deșeurilor.

Măsuri comunitare și de sănătate publică

Campanii de dezinsecție la nivel urban.
Monitorizarea păsărilor și a cailor pentru detectarea precoce a circulației virusului.
Testarea donatorilor de sânge pentru a preveni transmiterea prin transfuzii.

Virusul West Nile (WNV)