ADHD

Ce este ADHD?

Tulburarea de deficit de atentie si hiperactivitate (ADHD) reprezinta una dintre cele mai frecvente tulburari de neurodezvoltare diagnosticate in copilarie. Desi este adesea observata pentru prima data in copilarie, ADHD este o tulburare cronica ce poate persista si pe parcursul adolescentei si vietii adulte.

ADHD nu este cauzat de o „educatie gresita” sau de o „lipsa de disciplina”, ci este o afectiune complexa, cu baze neurobiologice, in care sunt implicate dezechilibre ale activitatii neurotransmitatorilor din creier, precum dopamina si noradrenalina. Acesti neurotransmitatori joaca un rol esential in procesul de reglare a atentiei, impulsivitatii si comportamentului.

Simptome

ADHD se caracterizeaza printr-o combinatie de neatentie, hiperactivitate si impulsivitate. Nu toti copiii manifesta aceste simptome in masura egala – unii pot fi predominant neatenti, altii predominant hiperactivi sau impulsivi, iar unii au manifestari combinate. Simptomatologia acestei patologii poate fi grupata in:

1. Neatentie:

• Copilul da impresia ca nu asculta cand i se vorbeste, pare ca “viseaza cu ochii deschisi”.
• Are dificultati in mentinerea atentiei in timpul activitatilor zilnice (sarcini prin casa, jocuri, activitati scolare) si evita sarcinile care necesita un efort mental sustinut (de exemplu temele pentru scoala).
• Are o memorie deficitara, uita frecvent lucruri importante, prezinta dificultati in gestionarea timpului.
• Greseste din neatentie la teme sau alte activitati si prezinta dificultati in a urma instructiuni.
• Este usor distras de stimuli externi fara importanta.

2. Hiperactivitate:

• Se “foieste” constant atunci cand sta pe loc sau se ridica frecvent de pe scaun, in momente nepotrivite, se joaca frecvent cu mainile si picioarele.
• Alearga sau se catara excesiv, chiar si in situatii neadecvate.
• Vorbeste excesiv de mult, chiar si in momente nepotrivite.
• Nu se poate odihni.

3. Impulsivitate:

• Nu are capacitatea de a amana gratificarea.
• Intrerupe deseori profesorul, colegii, nu are rabdare pentru a asculta, are dificultati in a-si astepta randul.
• Da raspunsuri pripite, inainte ca intrebarea sa fie complet formulata.

Este important de stiut ca toti copiii pot avea, din cand in cand, comportamente impulsive sau pot fi distrasi cu usurinta. Diferenta este ca in cazul ADHD aceste comportamente sunt persistente, apar in mai multe contexte (acasa, la scoala si in colectivitate) si interfereaza semnificativ cu functionarea sa zilnica.

Cum recunoastem corect ADHD?

Recunoasterea corecta a ADHD presupune observatia atenta si intelegerea contextului comportamentelor. Simptomele trebuie sa fie:

• Manifestate inaintea varstei de 12 ani.
• Prezente pentru cel putin 6 luni.
• Evidente in cel putin doua contexte sociale (ex: acasa si la scoala).
• Asociate cu dificultati semnificative de adaptare: rezultate scolare slabe, probleme de comportament, relatii tensionate cu ceilalti copii sau adulti.

Pentru un parinte, unele semne de alarma pot fi:

• Copilul este „eternul neatent” in comparatie cu ceilalti copilasi de varsta lui.
• Se plictiseste repede si trece de la o activitate la alta foarte repede, fara a finaliza vreuna dintre ele.
• Este adesea mustrat la scoala pentru ca intrerupe profesorii sau colegii, pentru ca se ridica frecvent de pe scaun sau pentru ca nu isi poate pastra concentrarea.

Tipuri de ADHD

ADHD nu se manifesta la fel in cazul tuturor copiilor. In functie de simptomele predominante, specialistii identifica trei tipuri de ADHD, fiecare cu particularitatile proprii. Cunoasterea acestor forme ajuta la intelegerea comportamentului copilului si la alegerea parcursului terapeutic adecvat.

1. ADHD cu predominanta simptomelor de neatentie

Acest tip este mai frecvent intalnit la fete si este caracterizat de:

• Dificultati vizibile de concentrare, mai ales in sarcini care necesita un efort mental sustinut (precum temele sau activitatile scolare).
• Probleme in organizarea si planificarea activitatilor cotidiene.
• Tendinta de a fi usor distras de stimuli externi.
• Superficialitate in abordarea sarcinilor importante si neglijenta fata de obiectele personale (copilul isi pierde/uita frecvent obiectele personale).
• Dificultati in intelegerea si punerea in practica a instructiunilor verbale complexe.
• Lipsa coerentei in conversatii si in redarea unei intamplari (deviere frecventa de la subiect, “pierderea ideii” in timpul conversatiei).

Acesti copii pot parea „cu capul in nori” si adesea aceste manifestari sunt trecute cu vederea, deoarece nu provoaca tulburari de comportament evidente. Insa, acesti copilasi pot avea dificultati semnificative de adaptare scolara si sociala care, fara un tratament adecvat, se pot agrava odata cu inaintarea in varsta.

2. ADHD cu predominanta simptomelor de hiperactivitate si impulsivitate

Acest tip se manifesta mai frecvent la baieti si este caracterizat de urmatoarele:

• Agitatie motorie constanta, chiar si in contexte care impun o atmosfera linistita  (ex: la scoala).
• Vorbit excesiv, de cele mai multe ori fara a-si astepta randul sau chiar fara legatura cu subiectul discutat anterior.
• Dificultati in a-si controla impulsurile si nerabdare, acompaniata uneori de iritabilitate.
• Comportamente riscante, asumate fara o evaluare clara a consecintelor sau a pericolelor asociate.

Acesti copii pot fi perceputi ca fiind „neastamparati” sau „dificili”, insa e important de retinut faptul ca ei sufera de o tulburare neurobiologica reala ce provoaca acest tip de comportament; actiunile lor nu sunt rezultatul unei lipse de vointa sau educatie. Sustinerea psihologica si emotionala din partea parintilor si profesorilor este esentiala pentru integrarea sociala a copilului, aspect esential pentru o dezvoltare armonioasa.

Factori de risc

Desi cauzele exacte ale ADHD nu sunt pe deplin cunoscute, studiile stiintifice au confirmat existenta unor factori de risc ce pot creste semnificativ probabilitatea aparitiei acestei tulburari. ADHD poate debuta ca urmare a unor influente negative asupra dezvoltarii creierului copilului, aparute fie in perioada dezvoltarii intrauterine, fie in timpul nasterii sau chiar in primele luni de viata.

Printre acesti factori de risc se numara:

• Complicatii prenatale sau complicatii aparute la momentul nasterii, expunerea mamei si a fatului la substante toxice din mediul extern.
• Traumatismele sau infectiile cerebrale aparute in perioada prenatala sau postnatala timpurie.
• Privarea de oxigen in timpul nasterii sau imediat dupa.
• Anomaliile congenitale ce pot afecta dezvoltarea sistemului nervos central.
• Nasterea prematura sau greutatea foarte mica la nastere.
• Istoricul familial de ADHD.
• Consumul de alcool, tutun, droguri sau anumite medicamente contraindicate in sarcina - este un factor major de risc pentru aparitia ADHD, deoarece expunerea fatului la astfel de substante poate afecta permanent dezvoltarea neurologica.
• Experientele negative timpurii (abuzul, neglijarea emotionala, abandonul, viata in centrul de plasament, mediul haotic de viata) - pot duce la aparitia unor comportamente similare cu cele din ADHD. In aceste cazuri este importanta diferentierea fata de tulburarile de atasament, care pot mima simptomele caracteristice ADHD, dar care au o cauza predominant relationala si emotionala.

Diagnostic

Diagnosticul de ADHD este un proces complex, care necesita evaluare medicala si psihologica de specialitate. Este important de stiut ca acest diagnostic este stabilit, de regula, dupa varsta de 6–7 ani, deoarece multe dintre comportamentele caracteristice ADHD, precum hiperactivitatea sau dificultatile de concentrare, sunt frecvente si normale in primii ani de viata, mai ales la baieti. La aceasta varsta, comportamentul copilului devine mai stabil, iar asteptarile sociale si scolare sunt mai clare, permitand o evaluare mai corecta in relatie cu indeplinirea acestora.

Pentru ca un copil sa fie diagnosticat cu ADHD, simptomele trebuie sa fie vizibile in mod constant in toate ariile vietii sale: acasa, la gradinita sau scoala, in timpul jocului si in interactiunile cu diverse persoane (colegi, profesori, parinti). Aceste comportamente trebuie sa fie relativ stabile, indiferent de contextul social sau de persoana cu care copilul interactioneaza, inclusiv in prezenta figurilor autoritare.

Diagnosticul este pus de catre medicul specialist in Psihiatrie Pediatrica sau in Neurologie Pediatrica, exclusiv pe baza observatiei clinice si a relatarilor din partea parintilor si cadrelor didactice. Un aspect esential este ca, in prezent, nu exista un test medical (precum analize de sange, markeri biologici sau investigatii imagistice) care sa confirme sau sa infirme cu certitudine prezenta ADHD. Aceasta face ca experienta si rigurozitatea specialistului sa fie cu atat mai importante.

Adesea, inainte de stabilirea diagnosticului medical, copilul este indrumat catre un psiholog clinician, pentru o evaluare neuropsihologica completa, care include:

• Chestionare standardizate, completate de parinti si cadrele didactice ce au contact frecvent cu pacientul.
• Testare psihologica individuala menita sa evalueze nivelul de dezvoltare cognitiva, comportamentala si emotionala a copilului.
• Observarea directa a comportamentului si identificarea eventualelor dificultati asociate.

Scopul acestei evaluari confirmarea sau infirmarea suspiciunii de ADHD si excluderea altor patologii ce se manifesta similar, precum:

• Deficitul intelectual (retardul cognitiv).
• Supradotarea intelectuala.
• Tulburarile specifice de invatare (dislexia, disgrafia, discalculia).
• Tulburarile afective sau psihiatrice.

Prin urmare, diagnosticul de ADHD presupune o abordare integrate si atenta, care sa ia in considerare intregul context de viata al copilului, istoricul sau de dezvoltare si relationare, dar si eventualele dificultati conexe.

Tratamentul ADHD

Tratamentul ADHD presupune o abordare pluridisciplinara, care implica colaborarea dintre medic, psiholog si terapeut, dar si implicarea activa a tuturor persoanelor semnificative din viata copilului – parinti, bunici, bone, educatori si profesori.

Este esential de inteles ca nu exista un tratament unic, valabil pentru toti copiii. Interventia se adapteaza in functie de nevoile specifice ale fiecarui copil si poate include:

1. Terapia comportamentala si educationala

• Invatarea si exersarea unor strategii de organizare, planificare si autoreglare.
• Intarirea comportamentelor pozitive si reducerea celor problematice prin tehnici specifice.
• Colaborarea stransa cu cadrele didactice pentru adaptarea stilului educational la nevoile copilului.

2. Psihoterapia individuala

• Terapie cognitiv-comportamentala pentru dezvoltarea autocontrolului, gestionarea emotiilor si cresterea stimei de sine.
• Interventii pentru imbunatatirea abilitatilor sociale, pentru a crea relatii armonioase cu grupurile de copii.

3. Tratamentul medicamentos (atunci cand medicul il indica)

• Medicamentele stimulante (precum metilfenidatul) si non-stimulante pot reduce semnificativ simptomele de neatentie, hiperactivitate si impulsivitate.
• Acestea se administreaza exclusiv la recomandarea medicului specialist, pe baza unei evaluari atente, repetate; tratamentul va fi monitorizat constant.

Totusi, terapia medicamentoasa nu este eficienta daca nu se asociaza altor tehnici. Desi poate ameliora vizibil simptomele si poate imbunatati capacitatea de concentrare sau control comportamental, nu invata creierul cum sa functioneze eficient. Un copil care timp de 6–7 ani a fost haotic in gandire si comportament nu va sti, de pe o zi pe alta, cum sa se organizeze sau sa-si gestioneze emotiile, chiar daca este mai calm sub efectul medicatiei.

In acelasi timp, doar terapia psihologica, in lipsa tratamentului medicamentos, poate fi insuficienta in cazurile moderate si severe de boala, deoarece gradul de dezorganizare a functionarii cerebrale face ca receptivitatea copilului la invatare si interventie psihologica sa fie limitata.

De aceea, cea mai eficienta abordare este cea combinata, coordonata de specialisti si sustinuta consecvent de familie si scoala.