Osteomielita (infecția oaselor): cauze, simptome, diagnosticare și tratament

Osteomielita este o infecție severă a oaselor, ce poate avea consecințe grave dacă nu este recunoscută și tratată la timp. Acest articol va explora în detaliu cauzele variate ale acestei infecții, de la cele bacteriene, până la cele fungice, precum și modurile în care agenții patogeni pot ajunge în os.

De asemenea, vor fi analizate simptomele specifice, ce pot varia în funcție de localizarea infecției și stadiul acesteia. În plus, se vor detalia procesul complex de diagnosticare a osteomielitei, opțiunile terapeutice specifice și solutiile recomandate de specialiști, pe baza cărora riscul de osteomelită poate fi redus. 

Osteomielita (infecția oaselor): tipuri și cauze

Osteomielita poate fi clasificată în funcție de mai multe criterii, oferind o imagine mai clară asupra evoluției, localizării și mecanismului de producere. Cele mai comune clasificări se fac în funcție de:

Evoluție (durată și severitate)

• osteomielita acută: debutează brusc și se caracterizează prin simptome severe, cum ar fi durerea intensă, febra, frisoanele, inflamația și starea generală de rău; apare adesea ca urmare a unei infecții bacteriene care ajunge în os pe cale hematogenă (prin sânge), printr-o rană deschisă sau o intervenție chirurgicală; necesită tratament prompt pentru a preveni cronicizarea și complicațiile;
• osteomielita subacută: reprezintă o formă intermediară, cu simptome mai puțin severe decât cea acută, dar persistente; poate fi cauzată de o infecție bacteriană sau fungică și uneori rămâne nedetectată pentru o perioadă mai lungă;
• osteomielita cronică: se dezvoltă treptat și persistă pentru o perioadă lungă, uneori întinsă pe luni sau chiar ani; infecția este adesea mai greu de tratat, iar simptomele pot include durerea osoasă persistentă, inflamația și secrețiile purulente; poate apărea ca urmare a unui tratament inițial incomplet al osteomielitei acute sau la pacienții cu un sistem imunitar slăbit; este caracterizată adesea de prezența unui fragment osos infectat și izolat.

Mecanismul de producere (calea de infectare)

• osteomielita hematogenă: apare cel mai frecvent la copii și afectează de obicei oasele lungi ale membrelor; la adulți, poate afecta vertebrele; infecția ajunge la os prin intermediul fluxului sangvin, pornind de la o infecție localizată inițial în altă zonă a corpului;
• osteomielita prin contiguitate (extindere de la o infecție învecinată): se dezvoltă atunci când o infecție a țesuturilor moi adiacente osului (ex: un abces cutanat sau o leziune de decubit) se extinde la os; este frecventă la adulții tineri, adesea ca urmare a unor traumatisme sau intervenții chirurgicale;
• osteomielita posttraumatică / postchirurgicală (prin inoculare directă): apare ca urmare a unei contaminări directe a osului, așa cum se poate întâmpla în cazul unei fracturi deschise, al unei intervenții chirurgicale cu implant osoase (tije, șuruburi, proteze) sau al unei plăgi penetrante;
• osteomielita secundară ischemiei: apare frecvent la pacienții cu afecțiuni care compromit circulația sanguină, cum ar fi diabetul zaharat (în special cu ulcerații ale piciorului diabetic) sau bolile vasculare periferice; aprovizionarea insuficientă cu sânge face osul mai vulnerabil la infecții și îi reduce capacitatea de a lupta împotriva lor.

Localizarea infecției osoase

Osteomielita poate afecta orice os din corp. La copii, oasele lungi ale membrelor (femur, tibie) sunt cel mai des implicate, în timp ce la adulți, coloana vertebrală (osteomielita vertebrală), bazinul și oasele de la nivelul picioarelor (în special la diabetici) sunt zonele predispuse.

Simptome și complicații ale osteomielitei

Simptomele osteomielitei variază în funcție de tipul, localizarea și stadiul infecției, precum și de vârsta pacientului. Recunoașterea timpurie a acestora este crucială pentru un stabilirea corectă a diagnosticului și începerea unui tratament eficient.

Simptome osteomielită acută

• durere severă și constantă: localizată la nivelul osului afectat, adesea descrisă ca o durere profundă, pulsatorie, care se agravează la mișcare sau la atingere;
• febră și frisoane: semne sistemice de infecție;
• edem și roșeață: la nivelul pielii din dreptul osului infectat; zona poate fi caldă la atingere;
• sensibilitate la palpare: durere intensă la atingerea zonei afectate;
• limitarea mișcării: datorită durerii, pacientul poate evita să miște membrul sau articulația afectată;
• stare generală alterată: iritascibilitate (mai ales la copii), lipsa apetitului;
• la sugari și copii mici, simptomele pot fi mai subtile și nespecifice: iritascibilitate, refuzul de a folosi membrul afectat (pseudoparalizie).

Simptome osteomielita cronică

• durere osoasă persistentă sau intermitentă: poate fi mai puțin intensă decât cea specifică formei acute, însă este cronică;
• apariția de fistule pe suprafața pielii din care se scurge puroi: se pot vindeca și apoi reapărea;
• edem și sensibilitate locală: adesea mai puțin pronunțate decât în faza acută;
• îngroșarea osului afectat: observabilă la palpare sau prin vizualizarea testelor de imagistică medicală;
• febră ușoară sau intermitentă: spre deosebire de febra mare, specifică osteomielitei acute;
• oboseală cronică și stare generală de rău;
• deformări ale membrului afectat: în cazurile netratate pe termen lung, mai ales la copii, pot apărea tulburări de creștere sau deformări.

Simptome osteomielită vertebrală

• durere de spate intensă și persistentă (agravată de mișcare și ameliorată de repaus);
• febră și frisoane;
• rigiditate spinală;
• simptome neurologice: în cazuri severe, compresia măduvei spinării sau a rădăcinilor nervoase poate duce la slăbiciune, amorțeală, furnicături sau chiar paralizie la nivelul membrelor inferioare.

Complicații osteomielită

Netratată corespunzător, osteomielita poate duce la o serie de complicații grave, care pot afecta permanent funcția membrului sau chiar pot pune viața în pericol:

• abcese osoase: colecții de puroi în interiorul osului, care pot distruge structura osoasă;
• formarea de sechestre osoase: bucăți de os necrotic care se separă de osul sănătos și devin o sursă persistentă de infecție, necesitând adesea îndepărtare chirurgicală;
• fistule cronice: tracte persistente care drenează puroiul la suprafața pielii, predispuse la infecții;
• deformări și scurtări ale membrului (mai ales la copii): infecția poate afecta cartilajul de creștere, ducând la tulburări de dezvoltare osoasă;
• artrită septică: extinderea infecției la articulațiile adiacente, ce duce la distrugerea cartilajului articular și la afectarea funcției articulare;
• fracturi patologice: osul slăbit de infecție devine mai susceptibil la fracturi sau traume minore;
• extinderea infecției la țesuturile moi înconjurătoare: factor de risc pentru celulită, abcese musculare sau septicemie (urgență medicală potențial fatală), dacă infecția ajunge în fluxul sanguin;
• amiloidoză secundară: complicație dar gravă a osteomielitei cronice, manifestată prin depunerea proteinelor amiloide în diverse organe, afectându-le funcția;
• carcinom spinocelular: complicație rară a fistulelor cronice, prin transformare malignă;
• recurențe: osteomielita cronică are o tendință mare de recurență, chiar și după tratament.

Stabilirea diagnosticului de osteomielită

Diagnosticarea necesită o abordare multidisciplinară și combinarea mai multor metode pentru a confirma prezența infecției, a identifica agentul patogen și a determina extinderea leziunilor. Un diagnostic precoce este esențial pentru a preveni complicațiile severe.

Anamneza și examenul clinic

Specialistul va adresa în etapa de anamneză întrebări despre:

• debutul și evoluția simptomelor (durere, febră, umflătură, roșeață);
• eventuale traumatisme recente, intervenții chirurgicale sau infecții în alte părți ale corpului;
• prezența unor afecțiuni cronice (diabet, boli vasculare) sau a unui sistem imunitar slăbit;
• călătorii recente (pentru infecții fungice sau bacteriene atipice).

Examenul fizic se concentrează pe zona afectată, căutându-se semne de inflamație (roșeață, căldură locală, umflătură), sensibilitate la palpare, prezența unor fistule sau secreții purulente, precum și limitarea mișcărilor articulare adiacente. Se evaluează și starea generală a pacientului (febră, frisoane, stare de epuizare).

Analize de laborator

Testele de sânge pot indica prezența unei infecții și inflamații, dar nu sunt specifice osteomielitei:

• hemoleucograma completă (HLG): poate arăta o leucocitoză (număr crescut de globule albe), indicând o infecție;
• viteza de sedimentare a hematiilor (VSH) și proteina C reactivă (PCR): markeri inflamatori cu valori crescute în cazul infecțiilor și inflamațiilor active; nivelurile lor pot fi monitorizate pentru a evalua răspunsul la tratament;
• hemoculturi: prelevate pentru a identifica bacteria cauzatoare în sânge, mai ales în cazurile de osteomielită hematogenă sau când se suspectează septicemia.

Imagistică medicală

Investigațiile imagistice sunt cruciale pentru a vizualiza osul afectat și a evalua extinderea infecției:

• radiografie: reprezintă adesea prima investigație efectuată; în stadiile incipiente (primele 10-14 zile), modificările osoase pot fi minime sau absente; ulterior, pot aparea semne specifice osteolizei, periostitei sau formării de sechestre osoase;
• RMN: considerată cea mai sensibilă și specifică metodă imagistică pentru diagnosticarea osteomielitei, în special în stadiile incipiente; poate detecta edemul medular, inflamația țesuturilor moi, colecțiile de puroi și extinderea infecției;
• CT: oferă detalii excelente despre structura osoasă, inclusiv despre distrucția corticală și formarea de sechestre osoare; poate fi utilă pentru biopsie;
• scintigrafia osoasă: poate detecta inflamația și metabolismul osos crescut, indicând o infecție, dar nu este specifică osteomielitei; poate fi pozitivă și în cazul altor patologii (fracturi, cancer osos); scintigrafia cu leucocite marcate este mai specifică pentru infecție.

Culturi microbiologice și biopsie osoasă

Confirmarea microbiologică este vitală pentru a identifica agentul patogen și a determina sensibilitatea acestuia la antibiotice:

• culturile din secreții (din fistule sau răni): pot fi utile, dar există riscul de contaminare cu flora microbiană de la nivelul pielii, ceea ce poate duce la rezultate fals pozitive;
• biopsia osoasă: standardul de aur pentru diagnosticul definitiv al osteomielitei; o mică probă de os infectat este prelevată (prin biopsie ghidată imagistic sau prin intervenție chirurgicală deschisă) și trimisă pentru:
  • identificarea microorganismelor responsabile și efectuarea antibiogramei;
  • confirmarea semnele de inflamație și distrucție osoasă caracteristice osteomielitei.

Tratament pentru osteomielită (infectie osoasă)

Schema de tratament pentru osteomielită este complexă și necesită o abordare multidisciplinară, implicând de obicei medici infecționiști, ortopezi, radiologi și, uneori, chirurgi plastici. Obiectivele terapeutice: eradicarea infecției, salvarea osului și restabilirea funcției membrului afectat.

Durata și tipul tratamentului variază considerabil în funcție de tipul, localizarea, extinderea infecției și starea generală a pacientului. Principalele componente ale tratamentului includ:

Terapia cu antibiotice

Antibioticele reprezintă pilonul central al tratamentului osteomielitei. Alegerea antibioticului, calea de administrare și durata tratamentului se bazează pe:

• identificarea agentului patogen: antibioticul este ales pe baza rezultatelor culturilor microbiologice (din biopsia osoasă) și a antibiogramei, care indică sensibilitatea bacteriilor la diverse antibiotice;
• calea de administrare:
  • intravenoasă: la începutul tratamentului, antibioticele sunt administrate intravenos pentru a asigura concentrații ridicate la nivelul osului și pentru a combate infecția sistemică; perioada de administrare IV poate dura de la câteva zile la câteva săptămâni, în funcție de severitatea infecției;
  • orală: odată ce starea pacientului se stabilizează și valorile markerilor inflamatori scad, se poate trece la administrarea orală a antibioticelor;
• durata tratamentului: este, de obicei, prelungită, variind de la 4-6 săptămâni pentru osteomielita acută până la câteva luni (3-6 luni sau chiar mai mult) pentru osteomielita cronică; oprirea prematură a tratamentului crește riscul de recurență.

Debridarea chirurgicală

Intervenția chirurgicală este adesea necesară, în special în cazurile de osteomielită cronică sau atunci când tratamentul antibiotic singur nu este suficient. Obiectivele chirurgiei sunt:

• îndepărtarea țesutului infectat și necrotic (debridare): include osul mort (sechestre), puroiul, țesuturile inflamate și corpurile străine; o debridare completă este esențială pentru succesul tratamentului;
• drenajul abceselor: evacuarea colecțiilor de puroi;
• prelevarea de probe: pentru culturi microbiologice, atunci când o biopsie nu a fost efectuată anterior sau pentru reconfirmarea unui agent patogen;
• stabilizarea fracturilor: dacă osteomielita a dus la o fractură patologică, osul poate fi stabilizat;
• îndepărtarea implanturilor infectate: protezele articulare sau plăcile și șuruburile care s-au infectat trebuie, de obicei, îndepărtate.

Reconstrucția osoasă (în cazuri selecționate)

După debridare, pot rămâne defecte osoase extinse, ce necesită reconstrucție, în special în cazurile de osteomielită cronică severă:

• grefa osoasă: utilizarea de os propriu (autogrefă) sau de la donator (alogrefă) pentru a umple defectele osoase și a promova vindecarea;
• lambouri musculare sau cutanate: pentru acoperirea defectelor de țesut moale și asigurarea unei vascularizații adecvate la locul infecției.

Managementul plăgilor

Îngrijirea adecvată a plăgilor chirurgicale este crucială pentru a preveni infecțiile și a facilita vindecarea. Poate include:

• aplicarea cu regularitate a pansamentelor;
• aspirație în vid pentru drenaj și stimularea formării țesutului de granulație.

Terapii adiționale (în cazuri specifice)

• terapia cu oxigen hiperbaric: poate fi benefică în cazurile cronice refractare, îmbunătățind oxigenarea țesuturilor și stimulând vindecarea, mai ales în prezența ischemiei;
• suport nutrițional: pacienții cu infecții cronice pot avea nevoie de o dieta sanatoasă ce poate susține procesele de vindecare;
• managementul bolilor subiacente: controlul eficient al diabetului zaharat, al bolilor vasculare periferice sau al altor afecțiuni care compromit imunitatea este esențial pentru succesul tratamentului.

Monitorizare

Pacienții cu osteomielită necesită o monitorizare atentă după tratament, inclusiv:

• evaluări clinice regulate: pentru a detecta semne de recurență;
• monitorizarea markerilor inflamatori (VSH, PCR): pentru a evalua răspunsul la tratament și a detecta o eventuală reactivare a infecției;
• imagistică de control: radiografii, RMN sau CT, în funcție de caz, pentru a urmări vindecarea osoasă.

Osteomielita reprezintă o provocare medicală semnificativă, cu potențial de complicații grave, dacă nu este gestionată corect. Recunoașterea timpurie a semnelor, diagnosticarea precisă și un plan de tratament individualizat sunt elementele cheie pentru un prognostic favorabil.

Prevenția, acolo unde este posibilă, joacă de asemenea un rol vital, mai ales în cazul persoanelor cu afecțiuni preexistente sau cu risc crescut de infecții. Prin abordări multidisciplinare și o monitorizare atentă post-tratament, pacienții cu osteomielită pot beneficia de o recuperare completă și evita recidivele.

DISCLAIMER: Articolul de față are un rol pur informativ și nu trebuie să înlocuiască sub nicio formă sfatul avizat al medicului specialist. 

BIBLIOGRAFIE: 

https://www.medicalnewstoday.com/articles/178819

https://my.clevelandclinic.org/health/diseases/osteomyelitis-bone-infection

https://www.healthline.com/health/osteomyelitis

https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0304541218301069